miercuri, 28 aprilie 2010

Dorinta, Mihai Eminescu - eseu

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre tema iubirii, reflectată într-un text poetic studiat / în texte poetice studiate din opera eminesciană, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Pentru Eminescu iubirea este leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. […] El este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă…” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu )

Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană, asociindu-se cu o gamă largă de sentimente; erosul eminescian oscilând între spiritualizare şi pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric ( T.Vianu ); în legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări feminine ( Edgar Papu ); în legătură cu peisajul micro şi macro cosmic, care ocroteşte iubirea ( G.Călinescu ).
Publicată la 1 septembrie 1876 în „Convorbiri literare”, „Dorinţa” este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii şi a naturii. Ca specie, „Dorinţa” este un mic poem pastoral, în genul idilei clasice, complicată în spiritul romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se împletesc într-un ritual al înţelegerii şi al armoniei depline. Dragostea lor este tăcută, neprefăcută şi inocentă, e un joc de iniţiere solemn.
În „Dorinţa”, dragostea nu e realitate, ci aspiraţie spre împlinire prin iubire. În visul secret al omului, iubirea ideală este întotdeauna a bărbatului şi a femeii păşind alături, fericiţi, prin grădina mirifică a universului, asemenea perechii mitice. Poezia are o compoziţie lineară, fiind o succesiune de cinci tablouri. Fiecare strofă fixează o secvenţă într-o idilă cu ceremonial stereotip, alcătuit din acelaşi lanţ de fapte erotice: o chemare în cadru, o imagine a aşteptării, alta a întâlnirii, jocul gesturilor de tandreţe, apoi somnul şi visul în acord cu mişcarea naturii.
Iubitul îşi cheamă iubita ( sau iubirea ) într-un peisaj ocrotitor, intim ( Lacul, Dorinţa ) sau iubita îşi aşteaptă iubitul ( Sara pe deal ); visul de fericire copleşeşte realitatea, asigurând eternitatea sentimentului (Departe sunt de tine…, Atât de fragedă ). Starea generala este elegiacă, pornind de la puterea de iluzionare, în perioada de tinereţe, şi ajungând la ideea că iubirea este “un mijloc viclean al naturii care ne înconjoară cu iluzii “,în perioada de maturitate; influenţa filozofiei schopenhauriene conduce la satiră ( Scrisoarea V ).Iubita este caldă, luminoasă, şăgalnică ( De-aş avea, O călărire în zori, Povestea teiului ), în lirica de tinereţe şi statuară, rece ( Amorul unei marmure ), în lirica de maturitate. Poezia eminesciană dezvoltă un eros reflexiv (sentimentul este dublat de un substrat filozofic), inspirat de mituri ( Floare albastră, Lacul, Sonete).
În strofa întâi, care este o chemare, imaginea cadrului se constituie doar din trei elemente: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metaforă), crengi plecate (epitet metamorfozant). La fel procedează poetul în a doua strofă, unde suita de verbe nuanţează puternic mişcarea, dar o şi individualizează în unităţi stereotipe. În ultimele două strofe, imaginea se completează cu detalii (cântul singuraticelor izvoare, blânda batere de vânt, armonia codrului bătut de gânduri, căderea florilor de tei), care conferă naturii o notă umană, meditativă.
Această interferenţă de planuri, om-natură, ne îngăduie să descoperim ideea poetului: „codrul bătut de gânduri” pare o fiinţă ce a ajuns să reflecteze asupra semnificaţiei poveştii de dragoste pe care o tăinuieşte; pereche în spaţiul lui ocrotitor – este un simbol mitic al perpetuării vieţii. Comuniunea om-natură este o modalitate de a nega fatalitatea omului ca fiinţă trecătoare. Natura este veşnică şi, aspirând prin contemplaţie la o contopire organică cu ea, omul caută o cale de acces spre eternitate.
Sfâşiat de dorinţa de a fi fericit, omul aspiră în permanenţă spre desăvârşire, „cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă…” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu ), adică o imagine supusă efemerităţii şi morţii.
Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment, asigurând împlinirea. Dispariţia iubirii însă pustieşte şi determină mutilarea spirituală definitivă.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu